Ora 4 dimineata, februarie. Ma trezesc, beau cafeaua si in jur de 5 ies pe usa. Caram dupa mine o cutie mare de lemn care se transforma in masa. Plecam spre piata Domenii, unde trebuia sa fiu cu noaptea in cap pentru ca vindeam martisoare.

Am gasit o oportunitate de a mai castiga ceva banuti. In autobuzul plin de oameni matinali in economia Bucurestiului, eram si eu, un baiat imbracat in doua hanorace care tinea strans in mana o cutie de lemn. In prima zi de vanzare eram singurul cu martisoare si am facut cativa banuti.

Eram pozitionat in fata unui magazin mare si spre surprinderea mea multa lume se oprea doar ca da dea buna dimineata. Frigul si-a facut de lucru cu mine pana cand intunericul m-a trimis acasa.

In acelasi autobuz incepusem sa recunosc cateva persoane care ma insotisera dimineata spre piata. Am adormit imbracat sperand ca a doua zi sa nu se mai intample.

Am realizat trebuia sa o iau de la inceput abia cand a sunat ceasul la aceeasi ora, 4 dimineata. Mi-am luat cutia si am plecat spre piata. Greul a trecut atunci cand m-am urcat in autobuz.

Eram mandru de mine, am reusit sa ma mobilizez si mi-am dat seama ca oricat de greu ar fi.. primele 10 minute in care te pui in miscare fac diferenta intre o sarcina grea si una pe jumatate usoara. A durat o saptamana, si in fiecare dimineata ma luptam cu cele 10 minute. Toate s-au terminat cu bine, cu banuti de imbracaminte , chiar si cu un cadou pentru sora mea din vestitul idm basarab.

Am avut chiar si colegi de suferinta intrucat aveam concurenta ..oameni de bine cu care imparteam impresii, timpul si cateodata merdeneaua de dimineata. Mi-o amintesc pe vecina de suferinta din stanga, care vindea martisoare mai scumpe si spunea ca strange bani pentru a-si trimite copilul intr-o excursie.

Eram intr-o normalitate a vanzatorilor de martisoare..dupa primele 10 minute bineinteles.